Stimate domnule Mihail Ciocanu,
Cu prilejul zilei Dumneavoastră de naştere, Vă adresăm cele mai calde urări de sănătate, fericire şi viaţă îndelungată, alături de cei dragi şi apropiaţi. detalii...
22.10.2018

Comunicat de presă
Intervenţie de tratament a accidentului vascular cerebral, prin neurotrombextracţie, realizată în premieră în cadrul IMU... detalii...
17.10.2018

Funcţii vacante
In rezultatul desfasurarii concursului din data de 10.09.2018, pentru functia de sef, Sectia Chirurgie nr.2, invingator a fost desemnat domnul Sergiu Zaharia.
detalii...
11.09.2018

Funcţii vacante
Lista candidaţilor admişi la concursul pentru ocuparea funcţiei vacante:
Şef secţie, Chirurgie nr. 2 : 1. Sergiu Zaharia Candidaţii admişi pentru participare la concursul de suplinire a funcţiei vacante sunt invitaţi pentru susţinerea interviului, la IMSP Institutul de Medicină Urgentă, str.Toma Ciorbă 1, blocul administrativ, et.3, Sala de şedinţe, la 10 septembrie 2018, ora 14.00. detalii...
07.09.2018

Notă informativă
Pacientul D.E. a fost transferat din Spitalul Raional Ştefan-Vodă, la data de 23 august 2018, ora 01:34 min., cu diagnosticul "Sindrom de compresiune a antebraţului stâng"
detalii...
06.09.2018

O nouă reuşită medicală la Institutul de Medicină Urgentă
Medicii IMSP Institutului de Medicină Urgentă au intervenit cu succes în cazul unui pacient în stare gravă, diagnosticat cu hernie diafragmală pe stânga, cu deplasarea splinei, torsiunea şi strangularea stomacului.
detalii...
05.09.2018

Comunicat de Precizare
În urma difuzării în sursele mass-media a unei Ştiri privind o femeie în vârstă de 35 de ani, locuitoare a Federaţiei Ruse care a venint în vacanţă în Republica Moldova Şi a suferit un ruptura de anevrism de arteră carotidă interna dreaptă, iar directorul IMSP IMU nu permite efectuarea unei intervenţii chirurgicale necesare, IMSP IMU vine cu următoarele precizări:
detalii...
15.08.2018

Funcţii vacante
IMSP Institutul de Medicină Urgentă, cu sediul în municipiul Chişinău, str. Toma Ciorbă, 1, anunţă iniţierea procedurii de ocupare prin concurs a funcţiei vacante de Şef, Secţia Chirurgie Nr.2.
detalii...

13.06.2017

“BRĂŢARĂ DE AUR” trudită PÂNĂ LA SACRIFICIU


Măcar o dată în viaţă, fiecare dintre noi a avut bucuria să simtă asupra sa efectul tămăduitor al profesiei medicale. Ce calităţi profesionale şi umane trebuie să posede un medic, ca să poată interveni prompt, decesiv şi în cunoştinţă de cauză atunci când ai nevoie, propunându-ţi soluţia potrivită de refacere a sănătăţii? Medicul profesează în permanenţă, indiferent de locul unde se află, de vârsta pe care o poartă, de starea de fapt (interioară) şi a timpului de afară. Poţi doar intui, prin ce emoţii trece atunci când stă faţă în faţă cu hazardul, cu maladia necruţătoare, cu necesitatea imperioasă de a o menaja calitativ şi cost-eficient pe toată durata tratamentului. Fără a subestima valul de critici, ce vine din partea unora, parcă mai acide în ultimul timp, cred univoc, că autorităţile publice şi societatea mai mult cer de la sistemul de sănătate, decât oferă. Grija manifestată pentru sănătatea omului este împărţită preponderent cu cel supervizat, nu şi cu supervizorul. Or, viaţa şi sănătatea lucrătorului medical, pentru că o fi având şi el dureri, probleme (nerezolvate), necazuri economice, sociale şi familiale, sunt neglijate de conceptorii agendei politice. Dar, în pofida realităţilor de moment, vădit nefavorabile, ei continuă să vegheze la “căpătâiul” sănătăţii publice şi să creadă în ziua de mâine. Au un optimism rarisim. Un patriotism, exprimat prin devotamentul constant faţă de profesia îmbrăţişată, faţă de instituţia, în care activează, dar şi prin atitudinea lor plină de respect pentru ţară şi popor.

Interlocutorii mei, pe care i-am invitat la o imaginară “masă rotundă” pentru a discuta despre povara medicului fac parte din această pleadă. Ei au mâncat puduri de sare în profesia aleasă, au trecut “prin ciur şi dârmoi” în calea spre victoriile profesionale. Iată numele lor (au fost aleşi după vechimea în muncă): Nicolae Glavan, medic ortoped traumatolog, şeful secţiei Ortopedie şi traumatologie purulentă nr. 3, Vladimir Manea, medic chirurg, Mihail Varzari, medic pediatru de urgenţă, Substaţia AMU Centru, Ecaterina Gornea, felcer de urgenţă Substaţia AMU Botanica, Gheorghe Tărâţă, medic ortoped traumatolog Servicil SAOT nr. 4, Alexandru Clim, medic reanimatolog, şeful secţiei Reanimare. Am abordat cu ei obiectiv şi tranşant mai multe probleme de ordin medical şi social din medicina autohtonă, analizînd evoluţia şi progresele ei pe durata a mai multor decenii. Revelaţiile pornesc de la un anume crez, punct de vedere, opinie, părere şi nu exprimă, neapărat, adevărul în ultimă instanţă.

Cor: Se spune, că omul trăieşte cu prezentul, dar învaţă cu trecutul. Cum aţi început drumul în profesie şi ce lecţii aţi luat de la viaţa, trăită exclusiv pentru alinarea durerilor altora?

Nicolae Glavan, şef de secţie (41 de ani de activitate): Aşa a vrut, probabil, soarta să mă îmbrăţişez medicina, şi nu altă profesie. După absolvirea în 1966 a Şcolii medii din s. Pelenia r. Râşcani, am venit la Chişinău să depun actele de înmatriculare la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Litere. La Olimpiada republicană de limbă şi literatură moldovenească (cum se numea atunci) am ocupat primul loc şi, ca urmare, la Universitate am fost admis fără examene. Am nimerit în aceeaşi grupă cu Nicoale Dabija (Ciobanu) şi alte personalităţi marcante din prezent. Însă, n-a fost să fie. După câteva zile de nelinişti şi sbucium sufletesc, renunţ la facilitatea universitară şi vin să aplic (cu examene) pentru Institutul de Medicină. L-am absolvit în 1973. Imediat ce am primit diploma de tânăr specialist, am îmbrăcat “halatul alb” şi la muncă. Parcă mai eri am intrat pe poarta Spitalului de Urgenţă şi acum, iată merg pe al 43 an de activitate profesională . Nici nu ştiu când au trecut.

Medicina este o astfel de profesie, că din moment ce ai început s-o practici, uiţi de a cui eşti. E o specialitate prestigioasă, nobilă, şi, în acelaşi timp exigentă, dificilă şi chiar nocivă. Izbândeşti dacă te menţii mereu la nivelul cerinţelor medicale, profesionale şi umane. Şi încă un moment esenţial. Ca să devii medic bun, trebuie să-ţi placă să munceşti. La aceasta se mai adaugă dramul de talent pe care ţi l-a dat Domnul, şi succesele nu se lasă aşteptate.

Generaţia din care fac parte a învăţat şi a lucrat cu cartea subsioară. Noi pe timpul studenţiei noastre nu aveam internet, nu dispuneam de atâtea posibilităţi tehnice. Însuşeam bazele medicinii din mers. Totul abia prindea rădăcini. Când am venit prima zi la lucru, în jurul Spitalului de Urgenţă, amplasat într-o clădire veche cu 2 etaje (astăzi este ampalasat Serviciul gospodăresc al IMU – n.a.), am văzut doar cocioabe. Treptat, în locul lor au început să “crească” blocuri curative cu 9 etaje. Blocul I a fost dat în exploatare în 1976, blocurile 2 şi 3 – în 1985, iar în 1990 a început construcţia blocului 4, dar, după ce a fost ridicat până la acoperiş, l-au pus la conservare din lipsă de fonduri. Lucrările de reconstrucţie au fost reluate, precum cunoaşteţi, în 2014 şi timp de 3 ani a fost readus în concordanţă cu standardele medicale mondiale şi astăzi secţiile medico-chirurgicale inaugurate prestează servicii diagnostico-curative de înaltă calitate.

Mihail Varzari (43 de ani de stagiu medical): Legăturile mele cu IMU au început în anul 1978. Până atunci am activat în calitate de medic pediatru în raionul Anenii-Noi, apoi în satul Mereni, unde împreună cu soţia, la fel medic pediatru, îndeplineam toate funcţiile medicale, de care avea nevoie satul. E clar, că fiind orăşean (am absolvit Şcoala medie nr.38 din capitală) îmi venea greu să mă deprind cu viaţa de la sat, dar m-am acomodat rapid. Însăşi profesia de medic m-a ajutat să dau cu succes examenul acesta, deoarece-în afară de cunoştinţele de profil căpătate la Institut, medicina te învaţă cum să vorbeşti cu oamenii (cu pacienţii), cum să te apropii de ei, ce trebuie să-i întrebi şi ce răspunsuri să le oferi ca să poţi păstra încrederea lor în capacităţile tale.

Preamărirea, aroganţa şi făţărnicia, manifestate în relaţiile cu pacienţii, sunt sfetnici răi pentru un medic. La nivel de prespital actul diagnostic se stabileşte în secunde numărate. Cu cât mai deschis eşti cu pacientul sau cu rudele însoţitoare, cu atât mai repede afli cauza bolii, reduci evoluţia patologiei şi sporeşti eficienţa şi siguranţa procesului de tratament. Nu pot să-mi imaginez, ce s-ar întâmpla cu mine, dacă din vina mea ar deceda un pacient, un minor. Totdeauna m-am străduit să abordez pacienţii cu răbdare şi responsabilitate. Mie nu-mi sunt cunoscute cuvintele “nu pot” sau “aşteaptă, sunt ocupat”. Am sărit în ajutor oricând s-a cerut intervenţia mea: şi ziua, şi noaptea, şi pe ger, şi pe arşiţă, 24/24.

Nu vreau să par o excepţie, dar eu am vrut să devin medic încă de mic copil. Ţin minte, că mămica mea, care trecuse prin urgiile răsboiului, îmi povestea tot felul de istorioare cu ostaşi răniţi şi sanitari, care erau adunaţi de pe câmpul de luptă şi aduşi în spitalul de campanie. Vorbele mamei mi s-a întipărit adânc în minte şi în suflet, pregătind la nivel de subconştient un viitor apărător al celor suferinzi, practic, un viitor medic. În activitatea mea n-a fost nici un caz să nu-l fi dus până la capăt. Dacă încerc să examinez pacientul în grabă, fiindcă din receptor aud cum mă trimit la altă chemare, simt că începe să mă doară inima. La copiii mici procedura de examinare şi acordare a asistenţei medicale urgente e mai complexă. Din cauza că nu stau locului, sunt nevoit să le instalez catetere pentru a administra mai bine medicaţia necesară. Se întâmplă că nu reuşesc să stabilesc din prima cauza îmbolnăvirii, doar copilul nu-ţi poate povesti ce a păţit şi unde îl doare la moment, cum face un matur. Dar, între timp, starea lui se agravează şi atunci îl iau cu binişorul, îi vorbesc despre animale, păsări, îl laud de fapte bune şi încet-încet ajung mă cobor la nivelul lui. Nu-mi permiţi să fac lucrul de mântuială.. Copilul trebuie tratat cu afecţiune, altfel, medic pediatru nu devii în vecii vecilor.

Gheorghe Tărâţă (47 de ani de activitate): Medicii, în special chirurgii, trebuie să exercite profesia medicală până la o anumită vârstă, pentru că, bîtrâneţea, borba ceea, haine grele, adduce cu sine şi anumite schimbări fireşti de sănătate. Dar, problema e, că eu nu pot trăi în afara lucrului. Cum simţurile mă mai slujesc, încerc să fiu de folos bolnavilor.

Ca medic şi ca om am avut norocul să întâlnesc în viaţa mea mulţi oameni buni: începând de la profesori universitari, colegi şi terminând cu pacienţi. Aceştea din urmă îmi devin după tratamentul recuperator prieteni.

Eu am început să accord asistenţă medicală încă de pe băncile Instititului (1968-1975). O habă de vreme am lucrat ca sanitar la Substaţia AMU Centru, apoi ca felcer de urgenţă şi în 1975 – pe post de medic la Substaţia AMU Buiucani. Multe lucurui frumoase am deprins de la Grigore Cravcic, medicul-şef al Spitalului de Urgenţă, care m-a angajat la lucru, de la Evsei Ilici Roitburg, şeful Secţiei de traumatologie şi ortopedie nr. 1, sub îndrumarea căruia am muncit şi m-am perfecţionat. Din anul 1981 am fost desemnat şef de secţie în cadrul SAOT nr. 2 din sectorul Botanica, iar din 1987 – în cadrul SAOT nr. 1 din sectorul Centru. La acea vreme în statele de personal activau 6 meidci, 14 asistenţi medicali, 2 registratori, 3 infirmieri şi un intendent. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Ştiţi prin ce te captivează profesiile medicale, mă refer la cele cu character curativ? Prin faptul că ele te pun în contact cu o lume mereu nouă. Sigur că, misiunea doctorului e să trateze trauma cât mai calitativ posibil, şi la final, când cu ajutorul Domnului ai reuşit să faci ceea ce ai programat, ceea ce a aşteptat de la tine pacientul, simţi o satisfacţie sufletească colosală. Însă, uneori, treci prin nişte momente, când îţi pare că nu mai rezişti. Trece o zi, câte ceva numaidecât se schimbă şi aceasta te încurajează, îţi dă puteri, şi tu te apuci de muncă cu forţe înnoite, cu optimism. Concomitent, medicul trebuie să se menţină pe linia de plutire: să citească cât mai mult, şi nu numai literatură medicală, să tindă spre perfecţionare, să participle la diverse foruri de specialitate pentru a fi la curent cu cele mai avansate metode de diagnosticare şi tratament, cu inovaţiile şi invenţiile medicale de ultimă oră. Personal am făcut schimb de experineţe medicale în diverse oraşe din URSS.

După 1991 mi s-a propus posturi de lucru în Mongolia, Afganistan, România. Am refuzat. Nu ştiu, am făcut bine sau rău. Dacă plecam, cu siguranţă, destinul meu ar fi depănat acum un alt răboj. M-a ţinut pe loc dragostea de neam. Eu cred, că în viaţă trebuie să fii corect, în primul rând, cu tine însuţi. Să-ţi respecţi principiile, să nu abuzezi de bunătatea altuia, să trăieşti împăcat cu tine însuţi.

Vladimir Manea (43 de ani de stagiu): Profesia medicală m-a ademenit în menghina sa încă din copilărie. În satul meu de baştină, s.Baxani, r. Soroca, . punctul medical era situat peste drum de casa părintească. Felcerul, care era vecin cu noi, îndeplinea într-o singură persoană funcţiile mai multor specialişti: medic, moaşă, asistent medical de patronaj a copiilor. Şi atunci când veneam cu mama după consultaţie sau ieşeam pe toloacă la joacă cu prietenii, auzeam tot ce se petrecea înăuntrul lui. Pe atunci pacienţii nu erau trimişi la raion, ci se tratau în secţiile medicale săteşti. Mediul acesta m-a influienţat într-atât, încât după terminarea a 8 clase, am mers Şcoala de Medicină din Soroca.

Mi-am început activitatea profesională ca felcer în s. Cot, r. Camenca, apoi am trecut la Staţia Sanitaro-Epidemiologică din or. Drochia, după care a urmat serviciul militar. Am făcut armată tocmai în or.Şevcenco peninsula Mangîslac, printer altele, locul de exil al poetului ucrainean Taras Şevcenco. După demobilizare am lucrat 5 ani la Spitalul raional din Dubăsari, iar din 1992, în legătură cu evenimentele de pe Nistru, am fost nevoit să mă refugiez pe malul drept şi să mă angajez cu sprijinul onest al colegului de institut Vasile Galearschi, la vremea respectivă şef al Direcţiei municipale a Sănătăţii Publice, la Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Urgentă, în secţia de chirurgie nr. 2.

Dacă întorc puţin înapoi filmul evenimentelor de la Dubăsari, în vâltoarea cărora m-am pomenit şi eu, starea noatră de alertă s-a înteţit de îndată ce au aprăut primele jertfe. Ai noştri răniţi erau transpoprtaţi la Chişinău, iar separatiştii îi aduceau la Spitalul nostru. Am operat o sumedenie de gardişti, oameni de rând, ciuruiţi de gloanţe, printre care şi medicul-şef-adjunct al Spitalului, care evident făcea parte din gaşca lui Finaghin. Practic, l-am salvat de la moarte. ŞI acum trăieşte. Însă soţia sa, care ieşea “la proteste” împotriva autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova, striga la megafon: Manea – ubiiţa! Am plecat de acolo nu de teama cuiva. Datoria de medic mi-o făceam cinstit. Lor nu le plăcea (inclusiv unor colegi medici), că eu îmi apăram limba şi simbolurile naţionale.

În cadrul Spitalului de urgenţă am continuat să activez, la început în calitate de chirurg, apoi ca şef de secţie, o perioadă de 7 luni. Acum ca şi alţi colegi de seama mea asigur intervenţiile chirurgicale grave şi ajut medicii tineri să cucerească piscurile profesionale.

Ecaterina Gornea (47 de ani de stagiu): Calea mea în profesie a pornit de la “experineţa” cu animalele. Tatăl, care lucra în sat în calitate de felcer veterinar (s.Ciripcău, r. Floreşti), avea şcoala terminată în România. M-a muşturluit aşa cum a ştiut el mai bine. În 1971 am terminat Şcoala de bază de Medicină din Chişinău. Fiindcă făcusem practică la Substaţia AMU Botanica, acolo am şi rămas după absolvire. Am întâlnit chiar de la începuturi specialişti cu o pregărie şi experienţă medicală de invidiat: doamna doctor Nadejda Fiodorova, şefă a staţiei, Maria Potoroacă, felcer superior, Elena Parhomenco, medic cardiolog, Alexandr Dogot, felcer dispecer. De la ei am învăţat multe lucruri frumoase şi utile.

A fi lucrător medical înseamnă să poţi coopera cu bolnavul, să-l tratezi cu dragoste şi compasiune, să-i fii alături în momentele critice. Trebuie să faci nu ceea ce vrei tu, dar ceea ce vrea el. Ordinul acesta nu vine de sus, ci din inimă. Pentru că viaţa pacientului, uneori, se rezolvă în clipe numărate. Astăzi mulţi se plâng precum că viaţa e grea, salariile sunt mici. Este adevărat, însă dacă am venit la muncă, haideţi să muncim. Necazurile mele nu trebuie să se răsfrângă asupra pacientului, fiindcă el şi aşa suferă. Trebuie să procedăm ca oamenii, fiidncă toţi suntem de aceeaşi lege…

Alexandru Clim (28 de ani de stagiu): Atunci când veni vremea să-mi aleg drumul în profesie, familia mea s-a implicat în problema acesta foarte serios. Mama zicea să merg la medicină, bunica - la teologie. Probabil, că prin felul meu de a fi, mă potriveam ambelor specialităţi. Fiindcă ele sunt legate de om, numai că medicul vindecă organismul, preotul– sufletul.

După absolvirea Şcolii medii nr.52 din Chişinău, dau examene de intrare la Institutul de Medicină. În 1983 termin facultatea, cu repartizare la Spitalul de urgenţă pentru internatură, specialitatea de anesteziologie şi reanimatologie. Acesta a fost începutul. Am activat ca reanimatolog în secţia de reanimare. În 1989 prin intermediul catedrei universitare am făcut şcoala de formare a cadrelor de conducere în sănătate la Instititul de Medicină din Harcov şi din 1991 am devenit şeful secţiei Reanimare, pe care o dirijez până în momentul de faţă.

Ca specialist în reanimatologie eu mă strădui să fiu între practică şi ştiinţă, să studiez cererea (necesitatea) şi oferta (inovaţia) medicală. Pe parcursul vieţii am participat la diverse congrese şi conferinţe medicale mondiale, organizate în Germania, Portugalia, Israel, Slovenia, Franţa, Italia. Chiar recent, m-am întors din oraşul francez Tour, unde am participat la o conferinţă internaţională în domeniul transplantului de organe, în particular, în problemele pregătirii prin terapie intensivă a oprganelor donatorului, aflat în moarte cerebrală.

După mine, medicina se poate fi asemănată cu un câmp de bătălie, în care inamicul – patologiile şi traumatismele umane – năvălesc din toate părţile, fără să ţină cont de reguli, iar medicul, lucrătorul medical, este şi stratteg, şi tactician, şi soldat, şi sanitar. El poate fi chemat de acasă oricând şi pe orice vreme. Poate şi să nu doarmă acasă, să rămână în spital şi să organizeze asistenţa medicală pe timp de noapte, dacă aceasta cere situaţia. În anii “92, când pe Nistru a izbucnit flacăra răsboiului, Spitalul nostru, inclusiv secţia de reanimare, devenise un local de campanile. Prin mânile colectivului nostru treceau zilnic zeci şi zeci de răniţi, care trebuiau reanimaţi şi pregătiţi pentru operaţii. Acasă veneam doar sâmbăta şi duminica. Atunci şi cu salariile era greu. Nu le primeam la timp, dar asta nu putea servi drept motiv de refuz în tratarea pacienţilor. Lucram pentru că eram solicitaţi şi pentru că, sincer să vă spun, îmi place profesia. Cu trecerea anilor, sentimentul acesta s-a “osificat” şi nu mai fac deosebirea dintre negru şi alb . Totul şi toate au căpătat o culoare unică, un rost – a fi de folos omului căzut în suferinţă.

Cor: Ce calităţi principale trebuie să posede un lucrător medical, pentru a corespunde rigorilor profesionale?

Alexandru Clim: Pe mine medicina m-a învăţat să privesc lucuruile cu înţelepciune. Atunci când consult un pacient, ştiu, că el are adevărul său. Mă strădui să trec peste emoţiile primare şi să-i ascult durerea, să aflu care e adevărul lui, apoi mă apuc să fac celelalte. Ca să deschizi sufletul pacientului, trebuie să-l tratezi cu bunătate şi răbdare. Aici omul se află între viaţă şi moarte şi prima soluţie a salvării o dăm noi.

Oricât de pregătit ar fi sub aspect profesional, in capul mesei trebuie să pui omenia, modestia, onsetitatea. Atât în raport cu pacienţii tăi, cât şi cu colegii. Fiindcă, nu eşti singur care asiguri procesul de vindecare. Faci lucrul acesta în echipă. Consideraţia şi respectul faţă de om sunt calităţi decisive pentru succesul unui medic. După aceasta vine competenţa, profesionalismul. Medicul care spune, că ştie totul sau se descurcă în toate, n-are ce căuta în medicină. În medicină lucrurile se schimbă permanent. De aceea, eu încerc să mă menţin “în formă”, îmbinând uşor calităţile, moştenite de la părinţi, cu cele pe care profesorii mi le-au cultivat, plus trăsăturile de cracter, formate pe parcursul activităţii medicale, în relaţiile cu pacienţii, colegii.

Vladimir Manea: Bunătatea sufletească este primară. Aceasta, probabil, se cere pentru orice profesie, dar - în medicină e una de căpătâi. Celelalte calităţi vin din urmă, una câte una. Şi apar ele în rezultatul muncii asidue şi credinţei în Dumnezeu. Nu întâmplător, pe timpuri, chirurgii erau şi arhirei, slujitori ai bisericii. Această îmbinare de stări te ajută să pătrunzi mai uşor şi mai eficient în tainele fiinţei umane, să te asiguri, dacă vreţi, de anumite riscuri.

De fiecare dată când mă apuc să operez, spun tatăl nostru şi îmi fac cruce. Ajută. Şi celor tineri le spun, medicul nu-i atotştiitor. Se întâmplă să mai greşască. De aceea, se cuvine să-l cheme în ajutor pe Cel de Sus, ca să-i ocrotească, să le dee putere să poată rezista. Am avut operaţii, care au durat până la 10-12 ore, uneori şi 16 ore. Vă daţi seama!. Mai e nevoie, desigur, şi să fii hotărât, ferm, perseverent, să faci lucrul cu acurateţe.

Mihail Varzari: Atunci când ai în faţă un pacient cu traume complicate, mai ales pacient minor, viaţa căruia depinde de acţiunile tale, îţi mobilizezi toate cunoştinţele şi forţele pentru a-l ajuta să scape de durere. Dacă îţi este caracteristic simţul responsabilităţii, celelalte virtuţi – disciplina, punctualitatea, priceperea, şi dibăcia – se corelează de la sine.

Nicoale Glavan: Două trăsături fundamentale, de care am avut grijă să le dezvolt în permanenţă pe parcursul anilor. Prima: m-am străduti să atârn faţă de pacienţii aşa cum aşi fi procedat cu părinţii, cu fraţii şi surorile mele. Şi a doua: sârguinţa cititului şi acumularea de cunoştinţe, ce mi-au permis să tratez în cunoştinţă de cauză diverse maladii dintre cele mai complicate. În scopul perfecţionării calificării profesionale, am cutreierat mai toate capitalele şi centrele medicale din fosta URSS. Printre altele, în 1987 am participat ca voluntar la lichidarea urmărilor cutremurului de pământ din Eravan şi Spitac, Armenia. N-am închis un ochi 2 săptămâni de zile, atât de mare era volumul de muncă. După ce am revenit în patrie, au fost decoraţi cu ordine şi medalii.

Gheorghe Tărâţă: Medicul ca orice om trebuie să fie creativ, fiindcă nimic nu se face pe lumea asta fără să laşi o părticică din eul tău. Dar creativitatea vine odată cu experienţa. Pentru aceasta, este nevoie să te implici cât mai activ în practica medicală, să iai asupra ta cazurile complicate şi să nu le pasezi colegilor. Medicina este o şcoală deschisă pentru totdeauna. Înveţi s-o cunoşti, şi te învaţă să cunoşti.. Acasă am o bibliotecă de specialitate cât peretele de mare, de care mă folosesc oricând am nevoie. De aceea sunt în temă permanent.

Ecaterina Gornea: Lucrătorul medical trebuie să se dăruie şi să dăruie. Noi executăm indicaţiile medicului, dar avem şi partea noastră de responsabilitate în tratamentul pacientului, uneori, în cazuri extremale, mergem la chemare în locul medicului şi tratăm pacientul în prealabil de sine-stătător. Nu isprăveşti, doar dacă nu-ţi pasă, tratezi superficial.

Au fost zile în activitatea mea când, deşi aveam febră, veneam în tură, nu-mi permiteam să lipsesc, pentru că ştiam, că nu are cine să mă înlocuiască. Acum, consecinţele acelui sacrificiu le resimt. Ba colo mă doare, ba colo mă supără.

Cor: Ce cazuri medicale ieşite din comun vă stăruie în memorie şi cum le-aţi rezolvat?

Mihail Varzari: Cele mai frecvente urgenţe medicale la copii vizează traumele la locomotor şi asfixierile. În timpul celor 24 de ore, cât durează schimbul de lucru, te ciocneşti cu diverse cazuri medicale. Dar ceea ce vreau să vă povestesc, s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă, în afara serviciului. Eram la odihnă, pe litoralul mării Negre, la Nicolaev. Alături de mine se bălăcea în apă un grup de copii din regiunea Cernobâl, care venise împreună cu mamele lor. Şi, pe semne, că se luase cu vorba, uitase de odrasle. La un moment dat observ pe mal, cum un bărbat aleargă cu un copil în braţe, strigând după ajutor. M-am apropiat, am aşezat micuţul pe nisip (să fi avut 2 ani, nu mai mult) şi am început manipulările. Resuscitare, respiraţie artificială gură la gură, masaj şi după 30 de minute văd că îşi revine, deschide ochii şi o caută pe mamă-sa. Prima oară când am fost aplaudat în public. Am dispus să fie transportat la spital în Nicolaev pentru investigaţii suplimentare.

Gheorghe Tărâţă: Spre regret, în urgenţă nu toate cauzurile majore se închee în mod fericit. Depinde foarte mult şi de starea în care a fost găsit sau adus bolnavul la medic. Ţin minte un caz ieşit din comun, pe când lucram încă la Punctul SAOT de la Botanica. Pe la ora 22.00 seara a venit un tânăr de 20 de ani din sectorul Centru, care în timpul unei căderi de pe o clădire în construcţie şi-a fracturat grav oasele bazinului. Am intervenit chirurgical, după care pacientul a stat în hamac 4 săptămâni. În vremea aceasta fracturile s-au redus, bărbatul a început să mergă şi după câteva zile a plecat acasă pe picioarele sale.

Vladimir Manea: Am avut cazuri cu plăgi de cord, cu stop cardiac, cu toracotomie şi masaj pe cord deschis, etc. În momentele acestea numai medicul ştie prin ce stări emoţionale trece. Ţin minte cazul unui tânăr de 24 de ani din Chişinău, care a fost diagnsoticat cu o plagă de cuţit în regiunea inimii. Când am deschis cutia toracică am depistat un chiag de sânge şi câteva leziuni pe miocard. Inima nu bătea. L-am resuscitat direct pe masa de operaţie şi l-am întors la viaţă. În general, apariţia hemoragiilor în timpul operaţiei poate duce la un sfărşit tragic pentru pacient. Şi de fiecare dată situaţiile astea trec prin tine, deoarece realizezi că n-ai putut să faci nimic pentr a-l salva.

Alexandru Clim: În reanimare sunt aduşi numai pacienţi cu stări critice şi severe. Aşa că n-aşi putea să-i categorisesc. Pot doar să spun, că din cei circa 1500 de bolnavi, internaţi anual în secţie, 85% se fac bine şi sunt transferaţi în secţiile de specialitate pentru intervenţii sau tratament recuperator. Cât priveşte efectele asistenţei medicale, acordate pacienţilor de către colectivul nostru, mai bine decât pacientul însuşi nu poate să vorbească nimeni. Înainte de a veni Dvs., stăteam de vorbă cu doctorul Leonid Nagacevschi şi văd că se apropie de noi un bărbat între două vârste, zicându-ne: eu am stat în secţia Dvs. 30 de zile fără cunoştinţă. Vă mulţumesc, dle doctor, că m-aţi readus la viaţă”. Avem foarte multe situaţii de genul acesta. El încă a stat în comă puţin, alţi pacienţii îşi revin după mai multe luni. Un conveier al vieţii.

Cor: - Un conveier al vieţii, la care se munceşte mult şi cu sacrificiu. Cu toate acestea, la adresa lucrătorilor medicali mai răsună critici… Din ce motive?

Nicolae Glavan: Vedeţi Dvs., astăzi lumea e în drept să spună ce gândeşte şi ce simte. Trăim într-o ţară democratică, nu. Sunt supărări, dar sunt şi laude. Deschideţi registrele de reclamaţii din secţii şi veţi vedea, că mesajele de recunoştinţă şi mulţămire ale pacienţilor pentru munca echipelor medicale prevalează. Dar medicul nu este om ideal. Sigur, în munca aceasta de rutină, încărcată cu atâta suferinţă, cu deficienţe de ordin tethnic şi material, cu retribuţie neacoperită de ani şi ani, unii, probabil, nu rezistă, mai comit greşeli, se poartă neadecvat. Nu-i îndreptăţesc, ci încerc să vă explic o stare de fapt. Pe de altă parte, medicina nu exclude o anumită rată de erori, care sunt provocate de anumite circumstanţe.

Pe de altă parte, se pare că medicina s-a transformat într-un cal de bătaie. Dacă pacienţii înjură în spital sau sar la bătaie, de vină sunt medicii, când se discută fenomenul corupţiei, “în ţeapă” sunt traşi doar medicii, dacă încerci să argumentezi, că un medic efectuează sute de intervenţii chirurgicale pe lună şi merită să fie plătit conform competenţelor şi rezultatelor muncii sale, îţi aprinzi paie în cap. Eu înţeleg, că pacientul de azi nu e cel din trecut. E mai informat, mai şcolit, îşi cunoaşte drepturile. Bine, dar oare medicul nu are dreptul la o viaţă decentă? Trebuie să vă spun, cadrele medicale tinere când aud ce salarii primesc medicii din spital, îşi caută de lucru în altă parte sau pleacă peste hotare. Fluctuaţia de cadre creşte. Noi déjà avem probleme cu integralitatea echipelor medicale. Nu ne ajung medici (îndeosebi cei de urgenţă), medici chirurgic, traumatologi, ortopezi.

Vladimir Manea: Lumea aşteaptă drepturi, dar nu vrea să se posteze în rolul medicului. Ceva nu i-a convenit ori i-a fost atins orgoliul, imediat te ia în răspăr. Vreau să fiu înţeles corect, atunci cînd îşi asumă răspunderea pentru viaţa omului, medicul cunoşate riscurile la care este expus. Scopul şi misiunea lui este de a restabili integritatea corporală a pacientului şi pentru aceasta face tot ce depinde de el. Ba chiar mai mult. În actul curativ alături de el participă şi alţi colegi, cu care se consultă, analizează rezultatele investigaţiilor şi iau decizia finală. Alteori, sunt consultaţi profesorii univeristari. Şi toate acestea se fac pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor medicale acordate.

Mihail Varzari: Dar, faptul că eu, bunăoară, muncesc pe 2 salarii, fiindcă nu îmi ajunge să întreţin familia, în anii trecuţi am activat şi la 3 locuri de muncă, este o situaţie normală? Dacă se întâmplă să întârzii cu acordarea asistenţei medicale, eşti criticat pe la toate canalele de televiziune. De ce atunci când statul nu ia atitudine faţă de doleanţele medicilor, societatea tace molcum? De ce nimeni nu vrea să intre în situaţia noastră de moment şi să ne ia apărarea, să ajute să urnim carul din loc. Dacă lucrurile la acest capitol nu se vor îmbunătăţi, procesul diagnostic-curativ se va destabiliză şi vom avea de suferit cu toţii: şi pacienţii, şi colectivele medicale.

Gheorghe Tărîţă: Statul trebuie să se întoarcă cu faţa spre tinerii specialişti. De la vorbe să treacă la fapte. Pentru că un medic are aceleaşi probleme ca şi justiţiarul: să-şi creeze o famile, să-şi facă o casă, să aibă ce pune pe masă. Să poată cheltui timpul liber nu pentru al doilea post de muncă, ci pentru dezvoltarea intelectuală şi culturală aşa încât profesia îmbrăţişată să le aducă bucurie şi satisfacţie sieşi, dar şi, respectiv, oamenilor.

Cor: Până la urmă, ce vă ţine în profesie?

Vladimir Manea: Cred, că vocaţia şi experienţa. În afară de medicină eu nu ştiu să fac altceva. Toate eforturile, tot potenţialul meu intelectual le-am consacrat pregătirii mele ca medic chirurg, ca profesionist. În afară de aceasta, specialitatea medicală te captivează prin oportunitatea de a reda omului fericirea vieţii. Am fost odată în secţia de neurologie BCV şi am observant cu câtă atenţie asistentele medicale de acolo îngrijesc de pacienţii internaţi. Ei nu se pot mişca, nu pot mânca singuri, nu pot comunica ca să poţi înţelege ce vor. Un comportament caracterisitc omului cu sufletul mare.

Alexandru Clim: Cea mai mare fericire în viaţă e atunci când te-ai regăsit în profesie. Când cunoşti bine problemele şi te strădui să ajustez ceva. Un cristal, de exemplu, e tare şi străluicitor, cât e întreg. Dacă s-a stricat o parte din el, se duce toată structura. Aşa şi noi. Încercăm să menţinem formele acestui cristal şi să-l facem să strălucească. Sigur, că în activitatea noastră ne confruntăm şi cu multe probleme de ordin tethnic. Medicina nu se dezvoltă fără tehnologii medicale moderne. Acest suport tehnic lasă de dorit. Dar nouă ne place să visăm şi să sperăm medical, adică să aşteptăm vremuri mai bune.

Cor: Şi ultima întrebare. Daţi-le un motiv de optimism tinerilor, care au acceptat, totuşi, să-şi lege soarta cu medicina de urgenţă…

Vladimir Manea: Tinerii sunt viitorul naţiunii. Dacă astăzi ei stau puţin în spate, mâine vor ieşi în faţă şi vor rezolva problemele existente aşa cum le place. Greutăţile nu trebuie să-i sperie. Dacă te-ai hotărât să duci această cruce în viaţă, fă-o din suflet. Ca în faţa lui Dumnezeu, te duci la chemarea sufletului, fiind încrezător în ceea ce ai decis să faci.

Nciolae Glavan: Viaţa se dezvoltă pe spirală. După rău, numaidecât vine binele. Sfatul meu e să nu daţi nici odată înapoi. Să mergeţi doar înainte, să fiţi perfecţionişti şi în calităţile profesionale, şi în atitudinea faţă de cei pe care îi trataţi. Munciţi cât puteţi mai bine pentru un status onorabil, perceput cu respect de către lumea din jur, şi din acel moment valul schimbărilor se va mişca spre bine.

Cor: - Vă mulţumesc pentru convorbire şi vă rog să-mi îngăduiţi, de Ziua lucrătorului medical şi a farmacistului, cînd întreaga suflare omenească bate în unison cu inimile Dumneaboastră, să vă aduc sincere urări de bine şi sănătate, exprimându-mi loial sentimentul de recunoaştere şi susţinere a tot ceea ce faceţi pentru vindecarea sigură şi garantată a celor îndureraţi.

Să ne trăiţi

Serviciul de presa IMU


http://golubev.urgenta.md/ http://galex.md/